Cei mai mulți vin la Demre pentru două lucruri — mormintele rupestre din Myra și biserica Sfântului Nicolae — și pleacă în aceeași după-amiază. Păcat, pentru că partea frumoasă sunt cei douăzeci de kilometri de coastă de o parte și de alta. Mai jos e tot ce le recomandăm pasagerilor noștri, marcat pe o hartă; locurile la care se ajunge doar pe apă sunt indicate ca atare.
Atingeți un marcaj de pe hartă ca să vedeți ce este.
Traseu orientativ — comandantul adaptează ziua după vreme și mare. · Pozițiile din OpenStreetMap (ODbL). Sursa imaginilor este scrisă pe hartă.
Morminte liciene săpate direct în peretele de stâncă și, dedesubt, un teatru roman de aproximativ zece mii de locuri — cel mai mare și cel mai bine păstrat de pe această coastă. Cea mai mare parte a orașului este încă îngropată sub aluviunile depuse de râul Myros; de aceea i se spune Pompeiul Anatoliei. Sunt în curs lucrări de restaurare, așa că unele zone pot fi închise. La cinci minute de centru și aproape fără umbră.
Biserica din secolul al IV-lea unde Nicolae a fost episcop — omul real din spatele lui Moș Crăciun. Mozaicurile bizantine de pe pardoseală și frescele sunt încă la locul lor.
Portul antic al Myrei, unde hambarul lui Hadrian încă stă în picioare, cu muzeul regiunii construit alături. Săpăturile au scos la iveală o sinagogă din secolul al V-lea — prima descoperită pe coasta mediteraneeană a Anatoliei — cu reliefuri de menoră păstrate pe pietre. În perioada bizantină, în jurul aceluiași port se aflau cinci biserici și această unică sinagogă. Zona umedă din spate este o rezervație de păsări cu 168 de specii înregistrate. Deschis zilnic 08:30–18:45, plus 19:00–21:00 pentru vizita de seară, casa de bilete închizându-se la 20:00 — tocmai asta face posibilă o vizită după o zi pe mare. Müzekart acoperă vizita de zi; biletul de seară costă 200 TL în plus (2026).
Orașul de pe versant, liniștit și năpădit de vegetație. Sura și oracolul său erau o singură așezare: sanctuarul lui Apollo se află cu circa 600 m mai jos, lângă izvorul din mlaștină.
Un oraș pe vârf de deal, la care se ajunge pe jos prin pădurea de pini: un teatru plin de sarcofage răsturnate și o priveliște care coboară până la mare.
O așezare liciană pe creasta de deasupra golfului Gökkaya, lângă satul Kapaklı. Morminte în formă de casă și sarcofage printre tufișuri, marea dedesubt și nimeni care să vândă bilete.
Pe un deal la Çevreli — numele vechi este Tırmısın — la doi kilometri în interior de Üçağız și la 365 de metri, privind câmpia. Pe movila sudică, mai joasă, un templu doric al lui Apollo a fost demontat și reconstruit ca biserică din propriile lui pietre.
Sanctuarul de sub Sura, unde preoții citeau viitorul în mișcările peștilor. Deasupra izvorului se cânta de trei ori din flaut; ce făceau peștii apoi era răspunsul. Templul stă în mlaștină, se ajunge pe o potecă de la șosea.
Un oraș fortificat pe înălțime lângă Davazlar, la vreo patruzeci de kilometri de Demre. Ziduri neregulate din secolul V î.Hr., o agora și morminte rupestre cu sarcofage în jur — un plan care nu seamănă cu al celorlalte orașe liciene.
Străzi, scări și depozite liciene chiar sub apa limpede, pe un kilometru și jumătate de-a lungul insulei Kekova. Aici înotul este interzis — îl privești trecând de pe barcă.
Golful vechiului șantier naval: pe mal, ruinele unei biserici bizantine, iar sub apă zidărie din aceeași epocă — și peste ea ai voie să înoți.
Un golf larg și adăpostit, verde-albăstrui, la care se intră printr-o strâmtoare vegheată de caprele sălbatice ale insulei Aşırlı. Unul dintre cele mai liniștite locuri de ancoraj de pe coastă.
O peșteră marină în dreptul insulei Aşırlı și unul dintre ultimele locuri de reproducere ale focii-călugăr de Mediterana — o specie ajunsă la circa 900 de exemplare în toată lumea, dintre care aproximativ 120 în apele Turciei. Odinioară bărcile intrau înăuntru. Din 2025 gura peșterii este închisă cu un lanț, iar intrarea este interzisă: camerele-capcană cu infraroșu arătaseră cât de mult deranjau vizitele focile. Peștera se vede în continuare de pe apă și exact așa v-o arătăm.
Cea mai limpede apă din arhipelag, la capătul vestic al insulei Kekova, cu fortificații în ruină pe insulițele care păzesc accesul.
Portul din care ieșim în fiecare dimineață, lângă anticul Andriake. Bărci, câteva restaurante cu pește, muzeul la doi pași — și capătul potecii de coastă care coboară de la Gökkaya.
În dreptul plajei Çayağzı un izvor de apă dulce ajunge în mare, iar țestoasele caretta vin să se hrănească acolo unde apa se schimbă. Bărcile încetinesc aici. Ies la suprafață când vor ele, nu la comandă.
Întregul arhipelag este zonă de protecție specială. De aceea Orașul Scufundat poate fi trecut doar încet și nu se poate înota, de aceea în unele golfuri ancorarea este interzisă, și de aceea Peștera Piraților a fost închisă cu lanț în 2025 pentru focile-călugăr care fată acolo.
Șapte kilometri de calcar nelocuit care apără canalul de marea deschisă. Pe țărmul nordic se întinde Orașul Scufundat; latura sudică nu privește decât Mediterana deschisă, și pe acolo aproape că nu trece nicio barcă.
Un golf lung și îngust tăiat în latura sudică a insulei Kekova, numit local Martı — pescăruș — după forma văzută din aer. Pereți verticali, apă adâncă și nemișcată, și aproape nimeni: bărcile de o zi nu ocolesc pe partea asta.
Un golf cu apă verde pe drumul de întoarcere spre est, numit după culoare. Una dintre ultimele opriri de înot ale zilei, când lumina s-a înmuiat, iar celelalte bărci s-au întors deja în port.
Un golf sub un turn de veghe ruinat, lângă cele două insulițe numite İkizler — gemenii. Fund limpede pentru snorkeling și un zid de cetate încă în picioare deasupra țărmului.
Prima oprire adevărată a zilei, la douăzeci de minute de Çayağzı: liniștită, curată și rareori aglomerată la ora aceea, fiindcă bărcile venite de mai la vest încă nu au ajuns.
Pini care coboară până la apă și ultima baie a zilei. După aceea ceai, cafea sau o farfurie de fructe pe punte, când nimeni nu se mai grăbește nicăieri.
Un sat de pescari construit printre morminte liciene, acolo unde se termină drumul și încep bărcile. Sarcofagele anticei Theimussa stau chiar pe mal.
Un sat fără drum de acces. Deasupra acoperișurilor, o cetate a cruciaților; în apa mică, un sarcofag licia; iar în capul scărilor, înghețată de casă.
Nu o stațiune, ci un orășel agricol care muncește: sere până la orizont, piață sâmbăta și, în mijloc, biserica Sfântului Nicolae. Aproape tot pentru ce ați venit se află la câțiva kilometri de piață.
Pe șoseaua de coastă, unde opresc autobuzele din Antalya și Kaş și de unde pleacă dolmuşul care coboară la portul Çayağzı. La cinci kilometri de mare.
Un sat agricol liniștit la doi kilometri în interior de Üçağız, pe drumul care urcă spre Tyberissos. Tırmısın, numele vechi folosit și azi pe loc, este cel lician tocit de timp.
Pe creasta din spatele Gökkayei, cu mormintele de la İstlada risipite în tufișurile de deasupra și o priveliște care ține tot canalul.
Un sat de munte la vreo patruzeci de kilometri de Demre și intrarea spre Trysa. Răcoros vara, iar drumul în sus merită făcut și de dragul lui.
Râul pe care anticii îl numeau Myros: coboară din munți, traversează serele și se varsă în mare la Çayağzı. El a făcut din câmpia asta pământ arabil — și tot el a colmatat portul Andriake.
De aici pleacă bărcile noastre, iar alături e o plajă lungă. Un izvor de apă dulce se varsă aici în mare, iar țestoasele Caretta caretta vin să se hrănească.
O fâșie liniștită de nisip și pietriș la est de oraș — puțin adâncă, caldă și pe alocuri umbrită. Cea pe care o aleg familiile care vor mare fără aglomerație.
O plajă lungă și deschisă la marginea estică a câmpiei, cu serele în spate și munții dincolo de ele. Bună pentru o plimbare și o baie la final de zi.
O plajă lungă cu pietriș la est de Demre, lângă lagună. Mai liniștită decât plajele din oraș, iar apa se adâncește mai repede.
O lagună salmastră în spatele Beymelekului, despărțită de mare printr-un cordon de nisip și pescuită de secole. Iarna păsări, pe mesele restaurantelor crab albastru, și apă netedă orice ar face marea afară.
Izvoare minerale aproape de țărm, folosite aici de generații pentru piele. Reci, bogate în minerale și, cum te aștepți de la sulf, se găsesc după miros.
Unele drumuri se merg, altele se simt. Drumul Licia se întinde pe aproximativ 540 de kilometri, de la Fethiye până la Antalya, înșirând orașele unei civilizații dispărute acum două mii de ani: Patara, Xanthos, Aperlai, Myra, Simena, Olympos.
Porțiunea de la Demre și Kekova este printre cele mai frumoase de pe tot traseul. Cei care trec creasta dau peste priveliștea pe care aproape nimeni altcineva nu o are: dedesubt, Orașul Scufundat; pe stânca lui, cetatea Kaleköy; gura Peșterii Piraților și arhipelagul care se întinde până la orizont.
Noi vedem aceleași locuri de pe cealaltă parte. İbrahim citește această coastă de pe apă de treizeci de ani, iar cei care merg pe jos o citesc de sus — aceleași ruine, aceeași lumină, două feluri de a ajunge.
Myra, biserica și muzeul de la Andriake umplu o dimineață. Golfurile și Orașul Scufundat înseamnă o zi întreagă pe apă. Să le înghesui pe amândouă într-o zi înseamnă să grăbești exact partea de care îți amintești după.
Vara vizitați Myra și biserica înainte de 10:00 — umbră aproape că nu e, iar autocarele ajung pe la mijlocul dimineții. La mare e invers: cea mai caldă e din iulie până în octombrie.
La Myra, biserică, Andriake, Sura și plaje se ajunge cu mașina. La Kyaneai se urcă pe jos de la șosea. La Orașul Scufundat, la Tersane și la Kaleköy nu ajunge niciun drum.
Jumătate din lista asta există doar de pe apă. Exact asta e ziua pe care o facem noi.
